Esti in masina. Te grabesti. Nu stii unde sau de ce; probabil doar pentru ca iti place sa simți vântul rece prin geamul deschis. Se amesteca cu fumul de tigara. Fumezi; stii ca nu e bine, nici macar nu poti spune sincer ca iti place, dar nici nu admiti ca esti dependent; poate nici nu esti, fumezi doar din obisnuinta, din plictiseala, din nevoia gestului. Sau poate din lipsa. Fumezi pentru ca, in subconstientul tau ai nevoie de ceva, ceva ce substitui cu tigara. Nu stii ce; te gandesti: ai o viata pentru care stii ca te invidiaza multi. Esti in vacanta, intr-o vacanta continua in ultimele luni; iti conduci masina, pe care o iubesti mai mult decat orice, in viteza. Dar nu o viteza violenta, care necesita concentrare; intr-o viteza linistita, relaxanta, care iti permite sa iti dai frau liber gandurilor. Sau poate deja iti cunosti masina atat de bine încât nu mai e nevoie sa te gandesti propriu-zis la condus, a devenit instinctiv, ca mersul pe jos. Nu mai esti un copil care isi calculează atent fiecare pas, cu grija sa nu se impiedice. Ai ajuns sa mergi liber, sa alergi, fara sa te mai gandesti. Nu stii pentru cat timp vei mai putea continua așa, ai vrea ca toata viata ta sa fie ca si drumul asta, cu munti in fata, brazi in stânga si ocean in dreapta, marginit de 2 parapeti de 40 de cm. In urma nu mai conteaza ce lasi. Dar nici in fata nu stii ce te asteapta; te gandesti la drum, iti dorești sa se continue la nesfarsit. Acum totul e perfect. Arunci tigara pe geam, si o urmărești pentru cateva clipe in oglinda. Ce vrei tu defapt? Nici tu nu stii. Vrei sa stii. Asta e problema ta cea mai mare, vrei sa stii mereu ceva. Nu e vorba de invatatura, nici de educație, nici de o curiozitate din aia banala, mediatica. Si nu e nici nevoia aia de cunoaștere filosofica. Tu doar vrei sa stii ce se intampla cu tine, încotro gonesti cu masina in viteza, spre ce te îndrepti cu atâta nerăbdare inexplicabilă? Uneori iti dai seama ca nu e bine, uneori e mai bine sa nu stii. Vorba aia:"ce nu stii nu te afectează". Dar problema ta e ca faci ce faci si in final tot afli. Si uneori atunci simți ca se prabuseste totul, ca si cum 1000 de caramizi ar cădea peste tine. Pentru ca atunci, pentru cateva momente, realizezi cat ai fost de ignorant, cat de puțin stii in realitate. Si te doare, asta doare cel mai tare, sa iti dai seama cat de neputincios esti, cat de mic si neinsemnat. Atunci iti dai seama cat de putine poti face tu pentru a schimba ceva, chiar si in viata ta, in plan personal, nu exterior. Cat esti de incapabil in fata destinului, pentru ca orice ai face, la un moment dat totul se va rasturna si tot ce te-ai zbatut sa construiești se va prabusi gramada in cateva secunde. De asta acum cel mai mult iti dorești sa trăiești in prezent, sa prelungesti orice clipa la infinit, pentru ca nu se va întoarce niciodata; fiecare clipa e perfeca in felul ei, si tu acum iti dorești sa o savurezi la nesfarsit. Vrei sa nu mai vrei sa stii. Vrei sa te detasezi, daca s-ar putea, de tot, de toata existența ta; sa fii un fel de observator exterior al propriei vieții. Sa urmărești totul obiectiv si rece, sa fii capabil sa iei întotdeauna deciziile corecte gandind rational; sa nu mai existe sentimente. Cine are nevoie de sentimente? Sentimentele nu sunt nimic altceva decat slăbiciune. Vulnerabilitate. Prostie. O lume fara sentimente ar fi o lume mult mai buna. Intr-o lume fara sentimente nu ar exista suferinta, durere, invidie. Da, nu ar mai fi nici fericire, nici iubire. Dar ce e fericirea? Daca nu simți nimic, nu te doare nimic, nu poti spune ca esti fericit? Si iubirea...cine are nevoie de iubire? Cine are nevoie de dependenta voluntară de o alta persoana? Sau de responsabilitatea ei?
Lumea ar trebui sa fie mai plata. Sa fie ca si drumul asta, cu vântul care ți se amesteca prin par.
Iti mai aprinzi o tigara.
