Nu. Nu imi place cum suna, sau poate nu sunt obisnuita cu acest cuvant. Dragoste? Nu, nici atat. Nu stiu cum sa o numesc. Senzatia aia ca o persoane e totul pentru tine, ca parca e facuta special pentru tine, ai sta non-stop cu ea. Si ai face orice pentru asta, pentru ea.
E ciudat, pentru ca niciodata nu te astepti la asta. Vine de unde nu te astepti, te ia pe nepregatite, si cand incepi sa te intrebi de unde a aparut iti dai seama ca a fost mereu acolo, deghizata.
E ciudat. Esti fericita, cat se poate de fericita. Nu iti vine sa crezi ca s-a intamplat, nu intelegi cum, de ce? De ce acum? De ce abia acum? Atat de tarziu. Mai ai atat de putin timp... Nu vrei sa se termine, nu poti sa intelegi ca ceva atat de frumos poate dura atat de putin. Iti vine sa plangi. Te enervezi, te enervezi pe toti fraierii aia care se baga in relatii doar ca sa isi schimbe statusul de pe facebook; te enervezi si pe aia care isi posteaza iubirea peste tot, aia nu e iubire; a da, si aia care tocmai sarbatoresc aniversarea de 1/2/5/768 de ani impreuna. Te enerveaza toata lumea. Si in momentul ala iti suna telefonul. Te uiti cine e, si brusc, involuntar, zambesti. Parca ai innebunit. Treci de la o stare la alta in cateva momente. E de ajuns o amintire, o melodie, un nume, si dispozitia ta poate face un flip de 180 de grade.
Nu ai mai patit niciodata asta, nu asa. Si esti stresata, pentru ca brusc cineva inseamna atat de mult pentru tine, atat de mult incat te sperie. Te sperie atata implicare. Si mai tare te sperie reciprocitatea sentimentului. E prea mult, prea deodata. Prea multa fericire. Iti e groaznic de frica de momentul ala cand se va termina tot. Si stii ca se aproprie, oricat de mult ati vrea sa il amanati, e teribil de aproape, si vine, se grabeste sa dea peste voi.
E ca si cand ati fugi de un tren. E atat de aproape incat ii simti caldura motorului in spate, simti cum tremura pamantul sub vibratiile vitezei. Voi alergati, tinandu-va de mana. Cu ultimele puteri, el te trage putin in fata, mai castigati cateva secunde.
Da, am ajuns la stadiul in care o zi in plus impreuna inseamna enorm de mult. Timpul a avut din totdeauna o problema cu mine, niciodata nu ne-am sincronizat, de fiecare data ma lua prin surprindere, iar cand ma dezmeticeam era deja tarziu (mda, ha.ha.). Dar chiar atat de nesimtit nu a mai fost niciodata. Chiar ata de definitiv si irevocabil. Cateaodata asa l-as injura, asa l-as bate.
Si totusi, daca...?
NU! Asta nu se poate, pur si simplu nu, e imposibil. Nu merge asa, ai vazut. Nu poti face asta si gata. Punct.
Si a trecut trenul...
si
a da, un aeroport.
/////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////////
Nu inteleg de ce p**** m**** scriu despre asta acum? Acum ar trebui sa ma bucur de ultimele zile, sa ma bucur ca tocmai am mai castigat 2 zile impreuna, nu sa stau sa ma gandesc la...defapt sa nu ma gandesc la nimic. Am ajuns sa gandesc prea mult, si asta nu e bine, ma afecteaza pe prea multe planuri. Gata, deocamdata e ok, si, ca sa inchei intr-o nota optimista, o sa si fie ok, o sa se rezolve cumva si o sa fie ok. Am promis.
