Mirona

Mirona  vrea sa scrie un roman. In drumul ei descopera dragostea, prietenia adevarat, cunoaste ororile razboiului si "crestea odata cu romanul"...

Cateva fragmente:

-Nu ţi se pare tristă viaţa, Mirona? Absurdă?
-Tristă? Da, Giulia. Absurdă nu. Mi se pare că asist la mai multe piese de teatru care se joacă în acelaşi timp, că decorurile se schimbă deodată şi încerc să prind câte ceva din fiecare. Sau că citesc mai multe cărţi concomitent. Aş vrea să le urmăresc pe toate. Şi să le înţeleg.


Tia-m dat azi de dimineata, din gara, un telefon: Ti-am spus ca te iubesc, am repetat pierdut: Te iubesc...si am inchis.


Se inserase. Cerul era instelat. Din puzderia de luminite care luceau, nu lipsea niciuna. Steaua Lisandrei cazuse, si poate ca Octav o vazuse cazand, fara sa stie a cui e. Steaua lIsandrei cazuse fara sa lase pe cer vreun semn, vreun gol, asa cum nici in aglomeratia strazii nu se simtea lipsa unui om. Si totusi, in cateva ascunzisuri de suflet si gand, nu a ramas ca un ferment de daruire, de generozitate, trecerea ei pe pamant! Cate fapte nu-i vor purta pecetea!…

-Mirona, imi esti draga.[...]M-am gandit de multe ori la tine. Si acum pot sa-ti marturisesc: am fost indragostit de tine...Dar, vezi, mi-au trebuit cinci ani si seara asta instelata ca sa ti-o spun.
-Adevarat, Jacquot? Nu mi-as fi putut inchipui niciodata. Cred ca glumesti, si n-ai voie. Daca eu as putea sa glumesc ca sa ascund ce se petrece in sufletul meu, ti-as raspunde: Ce pacat ca ti-a trecut...
-Nu-i sigur ca mi-a trecut, Mirona.
-Atunci trebuie sa mai astept cinci ani ca sa aflu ce se petrece in sufletul tau acum?

Greşeala pe care o face fiecare dintre noi este că se gândeşte prea mult la micile lui înfrângeri, la dorinţele lui personale şi prea puţin la acest miracol care e viaţa, la obligaţia pe care o avem faţă de ea, obligaţia de a o face mai frumoasă, mai bună...

Tii minte ce frica mi-a fost?...Ma linisteai."Dragostea mea, nu-i nici ratacire, nici zigzag de incantare suprema si disperari fara fund. Iubesc cum respir: egal, iremediabil si pentru totdeauna..."Iti amintesti?

Un suras, o clipire care se indrepta spre mine dadea de el, inarmat pana in dinti. Acum, oricine ma poate lovi, si lui nu-i mai pasa.
Misuna lume, fiinte ciudate pe care incerc sa le recunosc, care vorbesc o limba straina si parca se cearta. El ma impiedica sa ma apropii de oameni. Acum, printre toti il caut pe el.
Uneori, din intamplare numai, il intalnesc. Se opreste, se uita la mine, imi vorbeste. Dar nu mai spune nici un cuvant din cele ce-mi sunt necesare ca aerul, apa. Nu-mi da nici o privire din cele ce mangaie. Privirile noastre! Se uita la mine si nu ma vede. Nu ma intreaba daca mi-e prea cald sau prea frig, nu-i pasa ca ma zbat printre straini, ca mi-e necesar ca si mai inainte umarul lui.
ma simt dezbracata. Ocrotirea lui mi-a fost haina. Dragostea lui mi-a fost adapost...
Mi se pare ca am fost bolnava. Sau poate a fost un somn lung, cu vise chinuitoare. Ne cautam. Cand ma gasea, nu ma recunostea. Cand ma striga, nu-l auzeam. Nu-l recunosteam.
L-am asteptat, i-am pandit pasii.
Urechile mele exasperate au asteptat, au ascultat, au pandit. 
M-am hranit numai din amintirea unor zile trecute, din nadejdi a caror singura seva erau febra, visul, inchipuirea mea.
Sa ma trezesc nu doream.
Voiam sa dispar, sa scap de rozatura din suflet; durerea neintrerupta, ascutita, chin de neindurat, care crestea, se inmultea ca un cancer...
Dar intr-o zi[...]am inceput iar sa aud?


Anii de razboi ca si moartea unui prieten au darul de a impinge un trecut apropiat la distante nemasurate asu cum inversand binoclul scena se departeaza neverosimil de mult.

Fiindca atunci cand se termina cartea, fiecare simte ca exista un maine, ca "azi" e doar o repriza intr-un meci care va fi castigat. (Cella Serghi)



Multumesc Teutz pt carte!>:D<